Fasiszták a házban

Cu fasciştii în casă

Traducerea română a apărut original pe criticatac.ro.

Recentele alegeri parlamentare din România au dat două rezultate spectaculoase, aparent neașteptate. Pe de o parte, succesul extremei drepte (9%), pe de alta, participarea extrem de redusă, de numai 31 %. Iată câteva concluzii care pot fi trase.

Înaintarea în forță a extremei drepte are la bază evidente conexiuni de clasă: precariatul și „căpșunarii” (pături care, în fond, se situează sub clasa de mijloc) s-au revoltat împotriva modului în care dreapta liberală a gestionat criza și împotriva infatuării clasei de mijloc, care i-a batjocorit deschis. Să nu ne amăgim: rezultatul este expresia indignării populare față de politica care ține cont exclusiv de interesele clasei de mijloc, atât din punct de vedere ideologic, cât și material.

Or asta aruncă o lumină intensă asupra unei grave anomalii a structurii politice, recte asupra faptului că actuala organizare parlamentară și logica partinică sunt prea înguste pentru practica unei democrații incluzive, fundamentată social. Mai tranșant: sistemul este închis în direcția stângă, dar stă deschis către extrema dreaptă.

AUR urmează obișnuita rețetă fascistoidă, prin care îi amăgește pe cei exploatați cu cele mai nocive ideologii (un amestec dintre tradițiile legionare și noul alt-right: CpF la pătrat), ca apoi să-i facă interesați în renegarea propriilor interese de clasă. Mâhnirea celor săraci, a celor tratați cu dispreț, a celor care trăiesc în insercuritate existențială, a celor dirijați către abatoarele din Germania, a celor cărora li s-a interzis să-și viziteze familiile, a femeilor plasate în bordelurile occidentale, a celor care nu au putut „sta acasă” în pandemie, pentru că situația materială nu le-a permis pur și simplu – a fost „îmbrățișată” și „canalizată”, cum se formulează în retorica politică umilitor de reificatoare, de acest fascism de tip nou și vechi în același timp. Această categorie constituie segmentul electoral cel mai activ, însă interesele reale ale acesteia nu au fost reprezentate de nimeni – ce-i drept, nici fascismul nu le reprezintă, dar acest lucru va fi mai greu de explicat de acum încolo. Sărmanii noștri vecini, apropiați, aparținători naziști!

Amăgirea fascistă este stridentă și evidentă. Cum în prezent nu există o politică capabilă să evidențieze și să articuleze politic motivele reale, structurale ale nedreptăților suferite, în locul ei se strecoară extrema dreaptă, care prezintă oprimarea de clasă și celelalte nedreptăți cauzate de capitalul transnațional monopolizator, cu noțiuni precum rasă, ethnos, familie patriarhală, fundamentalism religios. Dar asta este doar cea dintâi treaptă a șirului de amăgiri.

Nemulțumirea față de sistem la care răspunde fascismul este, din punctul de vedere al claselor sociale, incontestabilă, justă și reală. În același timp, structura conceptuală și ideologică a fascismului, prin care acaparează aceste nemulțumiri și le introduce pe scena politică, este una esențialmente eronată. Prin această contradicție, calea politică pe care o urmează și o revendică este distructiv de înșelătoare: în loc să găsească remedii pentru lipsuri, face problemele și mai invizibile. Iar prin asta contribuie la supraviețuirea sistemului în actuala criză, fără a se produce vreo schimbare reală și structurală. Fascismul devine astfel cea mai brutală formă a menținerii staus quo-ului capitalist, iar acest staus quo este tocmai cel care prevestește prăbușirea societăților noastre în contextul crizei actuale.

Ca oricând într-o astfel de situație, nu e suficient să ne îngrozim că extrema dreaptă câștigă teren. Nu e suficient să spunem „nu” fascismului în contextul valorilor. Antifascismul activ înseamnă în practică crearea unei alternative la condițiile sociale din care s-a născut fascismul, a unei alternative la care putem spune „da”. O concepție politică, o viziune socială care abordează și introduce pe agenda politică în mod corect sau cel puțin mai corect nenumăratele nemulțumiri cauzate de alienare, de munca salariată, de exploatare, de comodificarea trupului, de prostituția industrială, de oprimarea de clasă și sexuală, de inechitatea și nedreptățile sociale, de lanțurile exploatatoare globale, de criza ecologică, de privatizarea și devastarea bunurilor publice etc. Căci fascismul nu este vreun proiect al câtorva idioți analfabeți, precum ar dori să creadă elitele intelectuale, ci consecința, culminația relațiilor socio-politice existente.

Firește, fascimul este o tragedie în sine, la nivelul valorilor promovate. Dar la asta se adaugă faptul că în acest moment nu are alternative, exceptând politicile de dreapta, neoliberale ale clasei de mijloc, care nu doar că nu oferă alternativă reală, dar sunt și cauzele indirecte ale proliferării fascismului – și care acum au tendința de a privi cu uluire produsul la a cărui fabricare au contribuit.

Iată, de pildă, USR-PLUS care, după ce fuzionarea a șters și vagile urme de stângism pe care le avea, s-a poziționat în mod deschis de partea capitalului, solicitând privatizarea educației și a sistemului de sănătate. Este o politică de clasă hardcore, o declarație clară de război, adresată perdanților „gestionării crizei” în manieră capitalistă, care oricum nu mai au acces la serviciile de sănătate și de infrastructură de bază; nici nu prea le-a mai rămas altceva în afară de negarea Covidului și de fake news. Între timp, pandemia a inactivat prea mult electoratul formațiunii: directiva „stai acasă”, care este un privilegiu al clasei de mijloc, a avut efect de bumerang.

Până când logica structurală de partid și tabuurile clasei politice care deține în prezent puterea practic interzic, demonizează, îngrădesc și batjocoresc critica de sistem și încercările de corijare de tip stângist, nu ne puteam mira prea tare că în parlament ajung exclusiv partide de dreapta (ceea ce este valabil și pentru naționalismul religios cu vagi urme de social-democrație al PSD) și că printre acestea își găsesc locul nu doar etniciștii de serviciu ai marilor partide, ci și extrema dreaptă tot mai instituționalizată.

Tragicomic este faptul că aceste partide de dreapta se etichetează reciproc drept „extremiști de stânga”, „comuniști”, „ciumă roșie”. Ei, da, „fantoma comunismului” și poveștile aferente… Cu toții îi acuză pe ceilalți de comunism și toți cei acuzați se străduiesc să dovedească prin vorbe și fapte că nici vorbă de așa ceva.

*

Cea de-al doilea rezultat spectaculos al alegerilor este participarea deosebit de redusă. Asta ne arată cât de puțin legitim este cadrul parlamentar existent. În momentul de față, reprezentarea politică este asigurată de clicile „întreprinzătorilor politici” care, având legături strânse cu diverse facțiuni naționale sau internaționale ale capitalului, se autodefinesc exclusiv în conformitate cu relațiile de putere ale spațiului politic, jucând în permanență ping-pong unii cu alții. Nu au o bază socială reală, precum nu au în spate nici comunități politice reale. E clar: a calcula medii în baza datelor obținute din sondaje, pe care se clădește „comunicarea” partidelor, n-are cum să creeze comunități politice.

Teoretic, comunitatea politică este o comunitate care nu este clădită pe principii tribale sau pe interese economice, dar nici în baza unor interese sociale de grup, ci presupune participarea comună a cetățenilor egali în vederea realizării binelui public. Comunitate politică ar înseamna ca problemele unuia să devină, măcar într-o anumită măsură, problemele întregii comunități, adică: ceea ce se întâmplă ni se întâmplă tuturor, și nu unuia sau altuia. Dar binele public este o noțiune necunoscută.

UDMR, deși în dicționarul său de comunicare, cuvântul „comunitate” ocupă un loc fruntaș, este un exemplu grăitor pentru lipsa comunității politice reale. Potrivit unui sondaj sociologic recent, în regiunea post-socialistă, maghiarii din România formează subcomunitatea cu cea mai pronunțată orientare de dreapta; mai mult, în rândul lor, preferința pentru extrema dreaptă este cu aprox. 5 % mai mare decât la media din Ungaria și din România, ajungând la 16 %. Deci nici noi nu ne putem plânge de lipsa rasismului, a xenofobiei, a sexismului și a unei doze de fascism, deocamdată suprimat. Noțiunea de bine public și de comunitate politică sunt înlocuite la noi de ethnos și de interese tribal-etnice, ceea ce în cazul unei minorități etnice poate că este în parte chiar necesar. Dar numai în parte.

Mobilizarea electorală pe bază aproape exclusiv etnică este stridentă la UDMR, formațiune promovată în funcția de partid-client al Fidesz-ului, iar asta semnalează un singur lucru: este incapabilă să includă pe agenda discuțiilor politice situația specifică a maghiarilor din Transilvania, este incapabilă să transforme comunitatea maghiară în parte a binelul public. A fi maghiar în România este în prezent o treabă internă a comunității maghiare, precum apartenența religioasă, care există, dar despre care nu se vorbește: un sentiment nu prea clar definit, de neîmpărtășit de către și spre cei din afara comunității, și astfel extrapolitic. De ce ne-am aștepta ca cineva să înțeleagă dezavantajele structurale pe care le resimt maghiarii, când însăși definiția a ceea ce  înseamnă „maghiar” este ultramistificată? De-a lungul celor din urmă 30 de ani, eticheta comunicării dintre români și maghiari a tabuizat total „problema maghiară”, iar dacă reapare totuși din când în când pe agendă, se dizolvă repede în atitudini „destupate” liberal-nihiliste. Și cam atât.

Deja pare că UDMR a pierdut definitiv rolul de a pune pe tavă teme social-politice relevante: în centrele urbane, subiectele politice sunt trasate de partidele românești, iar în Secuimea (devenită la rândul său o Ungarie virtuală), Sistemul Cooperării Naţionale (NER), deci partidul Fidesz şi regimul din Ungaria dictează temele campaniei. Și toate acestea fără a se formula mesaje care se pliază pe nevoile specifice ale maghiarilor din România – maghiarii ardeleni au încetat să mai fie un subiect, un factor generator de politici. Cotitura etnicistă a UDMR a depolitizat cu succes situația de minoritar. Elita intelectuală strâmbă din nas și se ține deoparte, cei din clasa de mijloc ridicată în ultimii treizeci de ani și copiii lor votează USR – ceea ce produce niscavia zgomot. Din această cauză UDMR, urmând tendințele integraționiste ale clasei de mijloc, se ferește de PSD, singurul aliat alături de care a obținut drepturi în plus pentru maghiarii din Transilvania. Cei care nu-și fac deloc glasul auzit sunt maghiarii din medii interetnice sau din marile centre urbane, situați sub clasa de mijloc, care se întreabă: „Dar ce ne-a oferit nouă UDMR-ul?”. Păi nu prea multe, ce-i drept.

Clasa de mijloc udemeristă și funcționărimea locală de partid și din administrațiile locale privesc precariatul maghiar, muncitorii maghiari, sparangheliștii maghiari, îngrijitoarele care prestează pe bani puțini sau chiar degeaba, să nici nu mai vorbim de romii maghiari, cu aceeași neînțelegere și cu același dispreț ca cele afișate de românii din clasa de mijloc. În Secuime, UDMR este partidul „gospodarilor” (al întreprinzătorilor în agricultură sau alt domeniu), adică a unei pături care, în context local, dispune de capital relativ înseamnat, și nu al mulțimii care trăiește din muncă salariată sau chiar ocazională. Și continuă să nu priceapă sau se face că nu pricepe de ce oamenii nu manifestă entuziasm când li se oferă șansa de a vota cu UDMR.

Clasa de mijloc maghiară, ca și cea românească, consideră clasele inferioare ignorante, primitive și iresponsabile. Deși acestea sesizează foarte corect că UDMR nu le reprezintă interesele, nu include pe agenda sa situația lor disperată atunci când repetă la nesfârșit „Noi, maghiarii….”, un slogan dogmatic și lipsit de substanță al Fidesz-ului. Și mai pricep că interesele lor nu sunt acoperite de interesele etnice. Însă pentru reprezentarea intereselor economice, sociale, culturale, care depășesc interesele etnice, în prezent nu au la dispoziție niciun cadru politic alternativ. Mai mult, ideologia etnopoliticii taxează orice deviere de la cadrul etnopolitic cu acuzația sau cel puțin cu prezumpția de trădare.

Tocmai acest lucru este, deși în diferite măsuri, comun la Fidesz, la AUR și la UDMR: să preschimbi comunitatea politică într-o comunitate sentimentală și fizică extrapolitică, căreia nu-i mai poți pretinde nici incluziune, nici excluziune. Care în fond nici nu mai este comunitate politică. Totul va fi redus la problema producției și a reproducției.

În punctul ăsta ne aflăm deci. Dacă e să fie cândva, măcar acum, când s-a deschis calea fascizării, ar trebui să ne devină clar că a sosit vremea să revelăm falia principală dintre sistemele politice ale capitalismului și adevărații perdanți, adevăratele pierderi ale acestora, încrezându-ne că acest adevăr ne poate îndruma către schițarea unei alternative politice și sociale, diferită de fascism. O alternativă în care tot ceea ce este comun să le aparțină celor care îl pot gestiona, și nu celor care îl moștenesc sau îl (re)populează.

Iar lupta împotriva extremei drepte am putea-o începe îndată prin suprimarea propriului nostru fascism minoritar. Și nici asta nu va merge ușor.

Traducere de E. FERENCZ Judit